CASA „IOSIF ZOLLER” ÎN CONTEXTUL ISTORIC URBAN AL STRĂZII „ELENA DOAMNA”

Studiu istoric de Dr. Sorin Iftimi
IAȘI, 2019

STRADA „ELENA DOAMNA” ȘI EVOLUȚIA SA ISTORICĂ

Strada Elena Doamna de astăzi, care leagă Târgul Cucului de Cartierul „Tudor Vladimirescu” era cunoscută în secolele XVII-XVIII ca „Ulița Făinei” sau „Ulița Albă”. Aceste două denumiri cuprindeau în sine suficientă istorie urbană, după cum vom vedea mai jos. În anul 1910, Primăria Municipiului Iași a dorit ca strada să poarte un nume de rezonanță istorică mai însemnată. Se știe că Edilitatea ieșeană a început să confere denumiri de personalități unor străzi după 1860, începând cu mandatul primarului Dimitrie Gusti. Momentul 1910 reflectă două evenimente importante. Municipalitatea comandase statuia lui Alexandru Ioan Cuza, pe care dorea să o amplaseze nu în actuala Piață a Unirii, ci în Piațeta Cuza Vodă din fața Primăriei de Atunci (între Hotelul „Continental” și Restaurantul „Select”). Cu acest prilej, chiar înainte de pregătirea soclului, Piațeta fără nume a căpătat denumirea de „Cuza Vodă”, iar vechea uliță a Goliei a fost numită „Cuza Vodă”, în 1910, chiar dacă statuia a fost inaugurată abia în 1912.

În anul 1909, încetase din viață Doamna Elena Cuza, cea care se îngrijise cu atâta devotament de memoria Domnitorului Unirii, încă din 1873. Cum nu se obișnuia să se dea străzilor numele unor persoane aflate încă în viață, iar la 1910 se ivise un bun prilej pentru a onora, în acest fel, figura memorabilei Doamne. A fost aleasă Strada Albă pentru simplul motiv că se afla în prelungirea străzii Cuza Vodă. Nici o clădire se pe această stradă nu era legată, în vreun fel, de biografia Doamnei. Era însă o arteră importantă, frumoasă, a fostei Capitale, potrivită pentru un asemenea titlu. Astfel, din Piața Unirii, trecând prin Târgul Cucului și coborând spre Tătărași, se realiza un ax al memoriei dedicat familiei Domnitorului Unirii de la 1859. Această decizie a marcat viitorul orașului: în deceniile următoare, când s-a dorit marcarea unor străzi ieșene cu nume ale reprezentanților Casei Regale, traseul a fost făcut între Copou și Gară: Bd. „Carol I”, Esplanada „Regina Elisabeta”, stradela „Principesa Maria”, Bd. „Ferdinand I”.

De la Ulița Fânăriei la Uliță Albă (sec. XVII-XVIII)

Dar este bine să începem cu începutul. Pe la sfârșitul secolului al XIV-lea Iașul, așezarea de pe malul Bahluiului, făcea pasul de la rural la urban, dobândind trăsăturile unui târg medieval. „Drumul creează orașul” este o veche axiomă istorică. O întretăiere favorabilă de drumuri a contribuit la acest salt. Un asemenea drum ducea peste Prut, la Cetatea Albă; un altul spre Polonia, la Liov (Lemberg). Drumul ce trecea vadul Bahluiului, în zona Podului Roș, la sud-vest de oraș, putea fi ușor controlat de Curtea Domnească situată pe promontoriul înalt din apropiere, pe care se înalță astăzi Palatul Culturii. Pe acest platou se află „Punctul zero”, nucleul urban inițial. Lângă garnizoana reședinței domnești s-a instalat Vama Domnească.

Spre răsărit s-a întemeiat „târgul vechi” (lângă biserica Barnovschi) și ulița Trapezănească (a schimbătorilor de bani), strada Grigore Ghica Vodă de astăzi. Astfel, spre răsărit, s-a dezvoltat, treptat, axul comercial al orașului, denumit în documente și „dricul târgului”. Orașul s-a întins până la următorul obstacol natural: marginea de est a platoului central, pe sub care curgea râul secundar al orașului. Marginea dinspre Tătărași era conturată în secolul al XVII-lea de o veche uliță, numită succesiv Ulița Făinii, Ulița Albă, Ulița Agenției Austriece, Ulița Zagură. În ea se opreau capetele mai multor străzi importante, adevărate artere comerciale ale orașului: Ulița Beilicului (str. Grigore Ghica), Ulița Sf. Vineri (Bd. Anastasie Panu), Ulița Goliei (str. Cuza Vodă) și Ulița Sf. Spiridon (Bd. Independenței).

„La întretăierea actualelor străzi Bucșinescu și Elena Doamna, sub biserica mănăstirii Sf. Ioan Zlataust, la începutul secolului al XVII-lea se afla marginea orașului (Istoria orașului Iași, vol. I, coord. Constantin Cihodaru, Gheorghe Platon, 1980, p. 95) . Ștefan Tomșa, în prima domne probabil (1611-1615), a pus să se prelungească Ulița Făinei spre podul de peste pârâul Cacaina. Dughenele de aici au fost dăruite apoi vistiernicului Boul, ginerele domnitorului. La 1657 era necesară reamenajarea podului și dughenelor de aici. Nu este vorba despre un „Pod al lui Ștefan cel Mare”, așa cum s-a crezut, ci despre o uliță podită cu bârne de stejar și mărginită de două șiruri de dughene, care făceau trecerea spre mahalaua Tătărași. Acesta era „Podul de lemn al lui Ștefan Tomșa Vodă”. Planurile orașului Iași de la 1844 și 1857 ilustrau, încă, această realitate.

Privită dinspre Tătărași, această coastă oferea o priveliște destul de pitorească, imortalizată la 1791 de pictorul Mihail Mateevici Ivanov. Pe lângă așa numitul „Pod al lui Ștefan Vodă” – o uliță podită cu bârne și flancată de dughene din lemn – în desen poate fi văzut și apeductul din piatră, construcție masivă, făcută pentru aducerea apei potabile la Iași, din zona Șapte Oameni (Ciric). Astăzi această zidire este dispărută și doar o stradă din zonă îi mai păstrează amintirea: „Strada Apeduct”.

În veacul XVIII, această zonă din partea de est a orașului forma Mahalaua Cacainei, sau Mahalaua Fânăriei. Ulița Fânăriei, a primit frumoasa denumire de Ulița Albă, după construirea Bisericii Albe. Înainte de 1682 exista pe acest loc biserica („Nașterea Domnului”. Pe la 1750 biserica a fost refăcută, sub păstorirea preotului Veleșcu, primind hramul „Schimbarea la Față”. Ulița ce coboară din strada principală spre intrarea în biserică este cunoscută ca stradela Albă” sau „Ulița ce duce la biserica Albă”.

Ulița Agenției Consulare Austriece (1814-1858)

Clădirea la care facem referire se afla la ulița principală, în fașa Bisericii Albe. Fiind cel mai însemnat obiectiv de pe Ulița Albă, în prima parte a secolului XIX, aceasta a dobândit denumirea de „Ulița Agenției Austriece”. Astfel este denumită ulița în Planul Orașului Iași realizat de J. Rasek (1844) și de Planul Orașului Iași desenat de Fr. Peitavin (1857).

În anul 1813 boierii moldoveni au decis să cumpere trei case, care să găzduiască principalele consulate străine din Iași, „pentru a nu se mai lua cu silnicie casele pentru șederea consulatelor”. Prima soluționată a fost problema sediului Agenției Austriece (Kesaro-Krăiești), pentru care s-a găsit o reședință pe Ulița Albă, în 1814. În acest scop a fost cumpărată „casa slugerului Vasile Anastasiu din Mahalaua Cacainei, case mari, de piatră, cu grajd, cuhnie (bucătărie), și alte trebuincioase ale casei primprejur, cu locul lor”. Terenul pe care se afla clădirea aparținuse Epitropiei Sf. Spiridon, și proprietarul casei plătea o chirie, numită „bezmen” pentru dreptul de a folosi acest amplasament.

Suma fixată pentru vânzare a fost de 45.000 lei; cei 70 de boierii au reușit să adune, prin contribuții personale, 37 670 lei, urmând ca diferența să fie recuperată de proprietar din chiria pe primii doi ani. Boierii au decis că nu donatorii trebuiau să fie, pe viitor, beneficiarii acestei chirii, acordând acest beneficiu, de comun acord, bisericii Tălpălari (Nașterea Maicii Domnului) „spre veșnica lor pomenire”. Această închinare s-a făcut și ca o garanție de stabilitate, arătându-se că astfel se înlătură posibilitatea ca acest imobil să fie scos la vânzare în anii viitori, spre câștigul inițiatorilor.

Nicolae Dimachi nota că „Agenția Austriacă a stat în casele din Elena Doamna, între anii 1825-1827, când a ars târgul; apoi s-a mutat acolo Pompieria, până la 1842, și din nou Agenția, fiind casele reparate de Mihail Sturdza, și sta până în 1858, când se mută în casele din ulița Podul Verde, azi Carol I, unde este instalat Căminul studentelor Regina Maria” (Casa Catargi). Mai târziu avea să se instaleze în această clădire, Serviciul Sanitar.

Casele date în folosință Agenției Austriece, proprietatea biserici Tălpălari, a ars la 25 iunie 1833. Jurnalul Adunării obștești consemnează o listă de costuri și cheltuieli pentru repararea caselor arse, precum și o listă de materiale necesare reparării. Porunca Domnului Eforia orașului Iași să suporte cheltuielile de reparații. Cu facerea lucrărilor a fost însărcinat arhitectul austriac Johann Freywald, cel care a construit Catedrala Mitropolitană și Palatul Rosetti-Roznovanu. El a reamenajat casele pentru găzduirea Academiei Mihăilene și Teatru cel Mare de la Copou. Arhivele păstrează și urmele unor litigii ivite între biserica Tălpălari și Agenția Austriacă.

Pentru sediul Agenției au fost închiriate, cu contract (1833), casa lui Gheorghe Balș. Marele vistiernic Iordache Balș (1776-1849) căsătorit cu Ruxandra Gr. Sturdza. Este cunoscut un conflict dintre Smaranda Balș și Agenția K.K.. Smaranda Balș (1811-1886) era fiica mai mică a lui G. Balș, căsătorită cu Costin Catargiu. În casele acestuia de la Copou se va muta Agenția Austriacă după 1880.

Agenția K.K. a cunoscut, probabil, și alte mutări provizorii în intervalul 1833-1880. Astfel, a 1842, Agenția se adresa Secretariatului de Stat al Moldovei solicitând să-i fie destinată o încăpere în Tribunalul Criminalicesc pentru arestații supuși austrieci, deoarece casa în care se mută cancelaria sa nu dispune de spațiu.

Agenţiei Consulare Kesaro-Krăiești de la Iaşi, căreia îi sunt subordonate Stărostiile K.K. de la Focşani, Huşi, Bârlad şi Bacău, şi despre Consulatul Austriac General de la Galaţi. Prin decretul imperial din 2 octombrie 1849, agenţia consulară de la Iaşi, precum și cea de la Bucureşti, este transformată în consulat general.

La 1835 agentul consular de la Iaşi ea un anume Wollenberg. În perioada 1846-1849 agentul consular austriac era Eisenbach. Ca dragoman (translator) al agenţiei era angajat Constantin Rosolimo, iar după pensionarea acestuia, în septembrie 1848, a fost numit Alexandru Savul. (Ela Cozma, Consulatele, agenţiile consulare şi stărostiile Austriei din Principatul Moldovei (1846-1850), „Anuarul Institutului de Istorie «G. Bariţiu» din Cluj-Napoca”, tom. XLVI, 2007, p. 119–158).

De la Ulița Agenției K.K. la Ulița Zagură

În lista denumită Ulițele casele și dughenele capitalei Iași la 1853, Agenția Consulară Austriacă este situată pe ulița Zagură. Cel puțin o parte a străzii a purtat această denumire, deoarece în documentul amintit figurează și ulița Bisericii Albe, sau stradela denumită „Spre Biserica Albă”. Locul lui Zagură, care a dat denumirea uliței era spre capătul din vale al acesteia, în dreptul intersecției cu str. Grigore Ghica vodă. Paharnicul Sion amintește în „Arhondologia” sa despre doi frați Zagură, pe care îi credea veniți la Iași din Zagora grecească. Iordache și Iancu Zagură au devenit funcționari („amploaiați”) în instituțiile statului. Iordache Zagură era șef de Secție la Divanul Țării de Jos și locuia lângă biserica Sfinții Teodori.

Denumirea străzii Zagură se leagă de cel de-al doilea frate, clucerul Iancu Zagură, care locuia într-o casă din dreptul intersecției Uliței Albe cu strada Grigore Ghica. Acesta mai avea alte trei case învecinate între ele, pe strada Bisericii Albă. La 1835, slugerul Iancu Zagură era revizor la logofeție; în 1837 a trecut la Divanul Țării de Jos, cu rangul de clucer. El a urcat și alte trepte boierești, devenind paharnic în 1853 și ban la 1855. Eufrosina Zagură a stăpânit până târziu locuința familiei amintită mai sus. O plimbare pe ulița Zagură, la 1853, arăta că aici își aveau casele Iancu și Hristodor Adamachi, spătarul Tudorachi Vasiliu, aga Vasile Caranfil, 13 dughene ale armeanului Hagi Zaharia Ciolac, 12 dughene ale mănăstirii Trei Ierarhi, 12 dughene ale căminarului Ioan Negruți. În colțul cu ulița spre Biserica Albă își extinsese afacerea armanul Iosip Mârza, care mai avea o cafenea pe Podul Vechi. Ulița Zagură reprezenta limita mahalalei armenești în acesta parte a orașului. Spre sfârșitul secolului XIX ponderea populației evreiești din această zonă a devenit un predominantă.

Despre casa Zagură-Pantazi, din str. Elena Doamna nr. 41 (47) (39?), putem oferi mai multe detalii, având în vedere însemnătatea sa pentru stabilirea vechii topografii a zonei. Proprietatea era, între 1892 și 1912, un „loc sterp” din Despărțitura IV din str. Ornescu (fostă Grigore Ghica) colț cu str. Elena Doamna (fostă str. Albă), peste drum de Spitalul Israelit. Între anii 1882-1892, locul a aparținut doamnei Eufrosina Zagură. Aceasta a promis locul, ca dotă, fiicei sale Eugenia Raicu, la căsătoria acesteia cu Gh. Pantazi, funcționar (1906). Eufrosina Zagură a avut trei fiice: Ecaterina Florescu, Elena căsătorită cu D.M. Voicu, și Eugenia, căsătorită Raicu, iar apoi cu Gh. Pantazi. Se vede că toate doamnele din familie aveau prenume cu inițiala „E ”. Elena Voicu a renunțat la drepturile sale de succesiune în 1907. În schimb, celelalte două surori și-au disputat averea rămasă.

În 1907, Eufrosina Zagură a făcut un testament în favoarea fiicei sale Ecaterina Florescu, lăsându-i imobilul din strada Albă nr. 39, „cu tot locul și cu toate dependințele aflate pe dânsul, precum și toate bunurile mobile aflate în casa defunctei”. Ecaterina este cea care s-a angajat să se ocupe de înmormântarea mamei, de toate „grijile sufletești”, timp de șapte ani, și de toate rânduielile cerute de ritul creștin.

S-a păstrat o înțelegere scrisă între cele două surori, din anul 1910, „pentru a restabili buna armonie, pacea și liniștea între noi, pentru a se stinge orice pretențiune rezultată din procesul pentru împărțeala averii de succesiune rămase de pe urma defunctei noastre mame, Eufrosina Zagură, încetată din viață la 6 august 1907”. Eugenia Pantazi se obliga să recunoască testamentul matern făcut în favoarea Ecaterinei Florescu, ce primise casa din str. Albă nr. 39. În schimb, aceasta ceda Eugeniei Pantazi stăpâniră asupra imobilului din strada Ghica Vodă nr. 45, pe care aceasta îl stăpânise până la acea dată, în puterea actului dotal. Imobilul era evaluat la 12 000 lei.

Raport către Primar, din 10 aprilie 1908: „pe strada Albă nr. 41, colț cu strada Ornescu, se află crescută multă cătină în jurul zăplazului care este în parte stricat, și sub acea cătină care este de nepătruns, se adăpostesc câini și mâțe care au devenit sălbatici, ieșind numai în timpul nopții, pentru a umbla după hrană, și se ascund apoi, în timpul zilei, repezindu-se la trecători, apucându-i de haine printre zăplazi, care e rar la scânduri; de asemenea cătina fiind crescută peste zăplazi, împiedică circulația pe trotuarul de lângă zăplazii din strada Ornescu”. Proprietarul locului menționat fiind Gh. Pantazi, a pus locul în vânzare, dar nu vrea să-l curețe, zicând că e prea costisitor”. La 21 aprilie, Gh. Pantazi, care locuia pe str. Kogălniceanu, era somat de Primărie ca în termen de 10 zile să curețe cătina de pe zăplazii proprietății din str. Albă nr. 41.

La 22 februarie 1912: Gh. Pantazi cerea autorizație de la primărie pentru a repara zăplazul „ce îngrădește locul viran din str. Elena Doamna 41, colț cu strada Ornescu”. Intenționa înlocuirea furcilor și a părților vechi de gard cu altele noi, pe o lungime de 20 m. Strada Ornescu era considerată anterior o prelungire a străzii Grigore Ghica. Dincolo de intersecție, partea care coboară pe lângă Spitalul Israelit, și-a luat denumirea de la viceprimarul Ioan Ornescu (n. ? — d. 1896), care s-a aflat în fruntea orașului în perioada 23 iunie – 13 octombrie 1881.

Spitalului Israelit din Iași (str. Elena Doamna nr. 49)

Spitalul Israelit s-a dezvoltat dintr-un hekdis secular într-o instituție modernă. În secolul XVIII, chirurgul (roife) era cel care exercita un rol important în funcționarea acestui lăcaș. Spitalul a dobândit o organizare mai temeinică după ce domnitorul Alexandru Moruzi (1802-1806) a dat actul de constituire a Comunității Israelite din Iași, iar domnitorul Ioan Sandu Sturdza a întărit acest act (1823). La 1829 funcționa în Iași un Azil pentru bătrâni fondat de meseriașii evrei.

Imobilul actualului Spital a fost construit la 1843, pe Ulița Albă, prin strădania lui Simon Leib Schwartz. Primii medici care au slujit acest așezământ au fost: Nissim, Blaustein, Galuber și Rosenzweig. Instituția se finanța din diferite donații și legate particulare, care nu asigurau un venit suficient pentru buna sa funcționare.

Comitetul Sănătății a făcut, în 1852, propuneri pentru reorganizarea Spitalului Israelit din Iași. La 5 aprilie 1855 au fost aprobată Instrucțiunea pentru Eforia Comunității Evreiești din Capitala Iași. În 1852, Consiliul de Miniștri solicita ca Spitalul Israelit să fie inclus în rețeaua de spitale publice administrate de Epitropia Sf. Spiridon. Comitetul care a analizat starea Spitalului propunea însă ca acesta să fie administrat prin epitropi proprii. Aceștia mai propuneau ca spitalul să fie extins printr-o aripă destinată bolnavilor, iar anexele (spălătoria, bucătăria și camera morților) să fie construite ceva mai departe de clădirea principală (1858).

Epitropia Sf. Spiridon a renunțat, la 1860, să preia în structura sa și Spitalul Israelit, invocând veniturile nesigure ale acestuia și situația economică dificilă din acei ani, care nu permitea cheltuieli suplimentare.

După 1860 Spitalul Israelit a cunoscut o dezvoltare deosebită, la conducerea sa succedându-se mai mulți medici-primari, precum: dr. Frenckel, Silbergweig, Taussig, Rosenthal, Hertzenberg ș.a. La 1865 Ministerul și Direcția Serviciului Sanitar mulțumeau doctorilor Carpel, Lippe și Mendel, pentru asistența acordată populației ieșene. Doctorul Leffler era evidențiat pentru organizarea Spitalului și pentru felul în care s-a ocupat de îngrijirea bolnavilor de holeră.

La 1898 prof. Leon Sculy, medic primar al Spitalului Sf. Spiridon, a devenit medic șef al Spitalului Israelit, unde a condus secția chirurgicală, fiind secondat de doctorii Blumenfeld, Braunstein și Ochs. Dr. Leon Sculy a fost și primul decan al Facultății de Medicină nou înființate la Iași.

La conducerea Spitalului Israelit s-au succedat, în anii următori, mai mulți medici, precum vestitul Leon Daniel, S. Reischer, Albert Daniel, Isac Leibowitz, Wolf Wasserman, Moritz Ghelber ș.a.

La 1903. Prof. Ernest Djuvara, medic primar la Epitropia Sf. Spiridon, a introdus cursul și demonstrațiile de clinică chirurgicală la Spitalul Israelit, unde a introdus pentru prima dată principiile de asepsie și antisepsie la bolnavii secției care i-a fost pusă la dispoziție.

STRADA „ELENA DOAMNA” ÎN ANII 1916-1937

Strada Elena Doamna (fostă Strada Albă) avea un număr de 65 de proprietăți, dispuse de-a lungul său: numerele cu soț erau 1-65, iar cele fără soț 2-64. Numerotarea începea dinspre Târgul Cucului, coborând spre zona „Tudor Vladimirescu de astăzi. Strada făcea parte din Circumscripția Polițienească IV, din Circumscripția Judecătorească Urbană II și din Circumscripția Financiară I.

Pe baza informațiilor cuprinse în „Călăuza Iașilor” din 1916, putem schița un profil social-economic al străzii, dar trebuie avut în vedere faptul că adresele indicate pentru imobile reprezintă numerotarea veche, care a cunoscut diverse modificări în timp, și nu mai corespunde cu cea de astăzi. Doar o cercetare specială în Arhive ar putea stabili echivalențele corecte cu adresele actuale.

Ca instituții orășenești, pe strada Elena Doamna își aveau sediile Comisia Circumscripției IV (nr. 35) și Judecătoria Urbană Ocol II (nr. 24). Într-o casă închiriată a funcționat aici, scurtă vreme, Gimnaziul „Alexandru cel Bun” (str. Elena Doamna nr. 15), înainte de a se stabili în Casa Bașotă. Într-un alt imobil, al cărui număr nu este amintit, funcționa Școala „Vasile Adamachi”.

Fiind o zonă locuită în mare număr de populație evreiască, pe stradă existau mai multe instituții israelite. Școala Profesională Israelită „La Steaua” (nr. 23). Cantina Școlară Israelită „I.O.B.B.A. și I. Geltzer” (nr. 19). În 1842 fusese construit Spitalul Evreiesc (nr. 43), ce funcționase până atunci în diverse imobile închiriate.

După Primul Război Mondial intervin anumite modificări în organizarea administrativă a orașului. Strada Elena Doamna se încadra la Secțiune IV Polițienească, Secția I Urbană a Judecătoriei Iași, la Secția III Financiară și la Secția 5 Sanitară. Numerotarea imobilelor a fost și ea modificată, astfel încât pot fi sesizate modificări față de epoca anterioară.

Dintre instituțiile de stat, Inspectoratul Sanitar nr. 7 se afla acum la nr. 23. Serviciul de Salvare funcționa la nr. 23. Judecătoria Ocolului I Urban se afla acum la nr. 19. Gimnaziul „Alexandru cel Bun” își continua activitatea la aceeași adresă (nr. 15). Asemenea și Școala Primară de Băieți nr. 8 „V. Adamachi. Revizoratul Școlar își avea sediul în clădirea Școlii „V. Adamachi”.

Pe strada Elena Doamna funcționa și Farmacia C. Păun (nr. 25), cu o filială pe str. Labirint. Între alte instituții și asociații, este amintită Federația „Înfrățirea”, cu sediul la (nr. 10)

Fiind o mahala cu o numeroasă populație israelită, în zonă au funcționat mai multe instituții evreiești: Sinagoga rabinului de la Ștefănești; Cantina Școlară Isac și Amalia Gheltzer, Spitalul Israelit (nr. 42), Maternitatea Israelită (nr. 42),

Spitalul Israelit a fost construit pe la 1842 (1847). Clădirea principală, pentru boli interne și chirurgie, avea la 1927, o capacitate de 140 paturi. Policlinica a fost clădită la 1908 de fostul președinte Moritz Ghelberg. Azilul de infirmi a fost construit la 1905, din fondurile fostei Societăți Comerciale Israelite din Iași, pe locul donat Spitalului de Sura Mendel Langa; acesta ava o capacitate de 32 paturi. Maternitatea israelită a fost clădită în 1913, din inițiativa lui Willy Dinerman. Pavilionul de izolare, cu o capacitate de 24 paturi, fost construit în 1907, de către Jacques Lewin, din fondul lăsat de Carolina Lewin. Din aceleași fonduri a fost construită sala de autopsie și casa mortuară a spitalului. După uzura adusă clădirii prin folosire peste capacitate în timpul războiului (1916-1918) a urmat o renovare a clădirii, în 1927, sub președinția lui Moritz Wachtel. Acesta a donat, din resurse proprii 300.000 lei pentru refacerea Spitalului. Spitalul nu era destinat doar comunității evreiești, fiind deschis pentru pacienții de orice confesiune sau naționalitate.

Ghidul din 1927 menționează și pe posesorii de autovehicule, o noutate a epocii: Inspectoratul Sanitar nr.7, Societatea Salvării (camionetă, automobil)

Posesorii particular de automobile de pe această stradă erau Constantin Toma (nr. 18), P.G. Șerban (nr. 22), V. I. Radu (nr. 25), Filip Ciorpaciu (nr. 29).

Avocați de pe strada Elena Doamna, la acea dată, erau: G. Ghipețeanu (nr. 16), Didi Hulubei (nr. 16), Constantin D. Perdescu (nr. 16), Constantin G. Toma (nr. 18), G. Stoianovici (nr. 19), Petru Șerban (nr. 22), Vasile I. Radu (nr. 25), Constantin Simionescu (nr. 31), Mihai A. Natu (nr. 54).

Dintre medici practicanți, este menționat în Ghidul amintit doar chirurgul Niculae I. Apotecher (nr. 16) și moașa Elisa Popovici (nr. 57).

Câteva reclame de epocă amintesc și de comercianții care își desfășurau activitatea pe strada Elena Doamna, însă acestea sunt parțial și oferă doar o idee despre profilul economic al străzii.

Vestite în epocă era Bodega „La Podgoreanu” și Magazinul de Vinuri Capel Abramovici. Restaurantul „La Bătaia tunului”, al lui Mendel Feldman, era situat în Târgul Cucului, la intersecția străzii Elena Doamna cu strada Costache Negri. Clienții erau atrași de oferta de vinuri renumite și preparate la grătar. Lupu Golden, comerciant de mațe (nr. 23), care avea un punct de desfacere și pe str. Salhana nr. 1;

Pe strada Elena Doamna nr. 1, în Târgul Cucului, era magazinul lui Leon Katz, „La noul Paradis”. Acesta desfăcea produse de manufactură, postăvărie și mătăsuri, făcându-și reclamă cu prețurile mici. Tot acolo fusese deschis, după război și Galanteria „La Regina Maria” ținută de David Schor (nr. 1). Magazinul de haine „second hand” al lui Strul Zilberstein funcționa chiar vizavi, pe strada Elena Doamna, nr. 2; patronul își îndemna clienții cu prețurile mici, mărfurile fiind vândute la un sfert din preț.

Un vechi local de pe strada Elena Doamna era cel al lui Copel Abramovici; era suficient de cunoscut, încât în reclame nu i se mai precizează adresa exactă. Acesta atrăgea clienții cu „cele mai bine asortate vinuri naturale vechi, cele mai bune aperitive și tot felul de mâncăruri zilnic proaspete”.

Cunoscut era și magazinul „La Trandafirul Roșu” de la nr. 6, ținut de Lupu & Goldstein. Acolo se găseau articole de galanterie, lenjerie și toaletă.

În privința micilor întreprinderi industriale care funcționau în zonă la 1927 se cuvine a fi amintită, în primul rând, Fabrica de Pânză „Bucovina” H.O. Spiegler & Co (nr. 58). Cea de-a doua întreprindere remarcabilă era Fabrica „Energia” a lui Șulim Hazan (str. Elena Doamna nr. 27) care producea bomboane, rahat și halva.

Anuarele-ghid al Iașului din 1935-1937 oferă informații noi despre o altă vârstă a străzii Elena Doamna. Aici funcționa, în continuare, Școala Primară nr. 4 de Fete, care s-a mutat ulterior pe strada Muzelor; directoarea Școlii era Elena Popeia. În aceeași locație și continua existența și Școala Primară nr. 8 „V. Adamachi”. Pe aceeași stradă își stabilise sediul Inspectoratul Industrial (nr. 41).

În domeniul medical, alte instituții cu vechime, precum Spitalul Israelit (nr. 49) își continuau activitatea. Serviciul Salvării (nr. 24) anima, desigur, cu alertele sale, ritmurile acestei străzi. Farmacia C. Păun (nr. 11) asigura medicamentele necesare locuitorilor străzii.

Trecătorii, sau locuitorii străzii, își puteau imortaliza chipurile la Atelierul fotografic „Mimoza” (fără număr). Pe strada Elena Doamna se aflau și câteva saloane de Frizerie și Coafură: Iosif Baron (nr. 3), Lupu Lupu (nr. 14), − probabil un Wolf − Iosif Rubin (nr. 17) și frizerul M. Migircean (nr. 60).

Pentru agrement, se aflau și câteva Restaurante, berării, bodegi, cârciumi, dintre care cele mai cunoscute erau ținute de G. Braunstein (nr. 8) și Z. Abramovici (nr. 8) – în locația Hanului Ștefănești. Alături de aceștia, Ițic Lupu ținea un punct de desfacere pentru Sifoane și Limonadă (nr. 6): sifonul mare 1,50 lei, sifonul mic 0,75 lei, iar limonada specială 2,00 lei.

De-a lungul străzii își aveau domiciliul sau cabinetele numeroși medici practicanți: G. Braunstein (nr. 1), Z. Abramovici (nr. 8), Const. Păun (nr. 11), Bercu Bernhard (nr. 11), chirurgul Neculai Apotecher (nr. 14), Marcu Wais (nr. 16), medic la spitalul Israelit, Oslas Boroș (nr. 18), Teodor Bulău (nr. 25), Max Katz (nr. 27), Lazăr Veiselberg (nr. 31), Maria Urcinschi (nr. 43), Natalia Schleier (nr. 45), Rudolf Himelbrand (nr. 55), Netty Gutman (nr. 56), Manase Kesselbrener (nr. 64), La acestea se adaugă Cabinetul Stomatologic al doctoriței Sirota Grosul. Doctorul Carol Dimer, ce locuia pe aceeași stradă, este amintit de presa epocii ca scriitor și publicist.

Pe strada Elena Doamna își aveau cabinetele mai diverși avocați: Heinrichi Heimovici (nr. 1), Bercu Chepner (nr. 1), Iosub Ornstein (nr. 17), Ițic Segal (nr. 20), Șerban Petru (nr. 22), Carol Apostol (nr. 29), Ion Gavrilescu (nr. 35), Didi Hulubei (59).

În aglomerația urbană existentă, strada Elena Doamna oferea condițiile funcționării unor mici întreprinderi industriale. Este cunoscută Firma de Construcții Scheiler, care își avea sediul pe această arteră. Industria textilă a cunoscut însă mai multe obiective. Una dintre acestea era Fabrica de Confecții și Țesătorie a lui Wolf Marcovici (nr. 57). Fabrica de textile și țesături „Bucovina” (nr. 58), care se recomanda ca prima fabrică de acest profil din Iași. Pe stradela Albă, în zona Bisericii Albe, italianul Leo Gheiler a înființat, la 1903 o Fabrică de țesătorie, care reprezintă nucleul din care s-a dezvoltat marea Fabrică „Țesătura” de mai târziu.

Aceasta este o imagine sumară a vieții social-economice din strada Elena Doamna de altădată. Un studiu sistematic în arhiva istorică a Camerei de Comerț Iași ar putea să ofere o imagine mult mai completă a firmelor care și-au desfășurat activitatea pe vadul oferit de această stradă.

CASA „JOSEPH ZOLLER”

Eleganta clădire aflată astăzi la această adresă a fost construită pe locul unei case mai vechi, aparținând Sofiei Fiedmen și avea adresa str. Elena Doamna nr. 35. La 8 aprilie 1906, În clădirea anterioară era instalată Comisia secției IV, instituție administrativă ce coordona Despărțitura a IV a fostei capitale. Este de presupus că era o construcție destul de spațioasă, cu o amplasare avantajoasă. Proprietatea apare, în această primă formă, pe Planul Municipiului Iași din 1897.

Despre Joseph Zoller se știe că era membru al comunității evreiești din Iași și că era fabricant de bomboane. Probabil că presa locală a epocii păstrează reclame ale Fabricii de bomboane Zoller. Se știe că la refacerea Sinagogii Mari, 1925, „Joseph Zoller Fabrica de Bomboane” a donat suma de 1000 lei.

Actuala clădire, din str. Elena Doamna nr. 39, a fost construită în 1912. Aceasta se află pe Lista monumentelor istorice din județul Iași (2015), sub codul IS-II-m-B-03865. Datarea din Listă, în „a doua jumătate a secolului XIX”, nu se susține după consultarea dosarului de imobil aflat la Arhivele Naționale Iași. În dosar se arată că la 27/10 aprilie 1912, Joseph Zoller cere autorizație pentru a construi o casă de locuință cu atenansele ei, precum și un atelier de fabricat bomboane, pe proprietatea sa din strada Elena Doamna.

Pe verso, tehnicienii Primăriei consemnează că, din planurile depuse la dosar, se vede că petiționarul nu intenționează să construiască un simplu atelier, ci o adevărată fabrică de bomboane. Locuința va trebui să fie retrasă de la stradă și să aibă grilaj de fier, cu poartă și portiță de acces, amplasate pe aliniamentul nou indicat de Serviciul Tehnic al Primăriei. Clădirea se va face din materiale de primă calitate, cu ziduri de cărămidă pe temelie de piatră. Grilajul a fost montat pe poziție la 7 octombrie 1912, la 2,50 m de bordura trotuarului, potrivit indicațiilor tehnice ale Primăriei.

Din planurile atașate se vede că proprietate Zoller se învecina cu cea a lui D. Hălăceanu, la deal și în parte din spate, precum și cu proprietatea lui D.R. Vasiliu. Planurile poartă data de 30/12 mai 1912.Casa avea lățimea spre strada Elena Doamna de 16,5 m. În față urmau să fie salonul și salonașul, iar spate, spre mijloc, era camera copiilor, despărțită de un antret de dormitorul proprietarilor. În partea din vale exista și o cameră cu destinați de Cancelarie. Locuința se prelungea, spre interiorul curții, cu atenansele necesare: bucătărie, spălătorie etc., ce înaintau până în peretele atelierelor.

După un perete despărțitor, fără comunicare directă, urmau Biroul și apoi sălile Făbricuței de bomboane, înalte de 4 m. Clădirea atelierelor avea o lungime de 21,65 m. Erau trei încăperi, cu lungimile de 6,50 m, 2,50 m și 6,00 m. Deoarece strada Elena Doamna nu era canalizată încă, la 1912, se permitea construirea unei cisterne în curte (4,00 m), urmând ca odată cu realizarea canalizării să se realizeze și racordarea la rețeaua orașului. Porțiunea aceasta a străzii a fost canalizată abia în vara anului 1914, iar în februarie 1915 proprietarul era somat să se racordeze.

La 11 aprilie 1912, Consiliul Tehnic și Consiliul Sanitar cereau precizări cu privire la atelier. Fabrica de Bomboane urma să întrebuințeze 25 de lucrători, în toate cele trei ateliere. Făbricuța va întrebuința un motor sistematic, cu forță electrică de maxim 5 cai putere.

Cele două comisii amintite impun o serie de reguli tehnice și de igienă care trebuiau îndeplinite. Localul fabricii trebuia să fie cu totul separat de locuință. Să nu existe uși de comunicare între birou și locuință, nici vreun geamlâc de comunicare.

1. Încăperile atelierelor și cele din subsol vor avea pardosele din asfalt turnat (beton). Pereții trebuiau să fie acoperiți cu vopsea în ulei, care să permită spălarea ușoară cu apă și săpun. În local trebuiau să fie montat ventilatoare sistematice, amplasate pe jos, în ateliere și pe sus în spațiile subsolului. Ferestrele să permită cu înlesnire închiderea și deschiderea lor, pentru buna aerisire.

2. La cuvele necesare pentru tragerea zaharului preparat, se vor fixa plăci de sticlă groasă, dintr-o singură bucată; aceste plăci vor avea o lățime de 50 cm și vor merge până la pardoseală, iar în sus vor fi cu 30 cm deasupra cuvelor.

3. În întreg localul vor fi guri de apă pentru băut și pentru nevoile industriei.

4. Întregul local și curtea vor fi canalizate cu racordare la unul din canalele publice. Comisia propunea racordarea la colectorul Cocaina.

5. În subsol nu se permite instalarea a nici unui fel de atelier pentru nici una din lucrările ce necesită industria. Subsolul va servi exclusiv pentru depozitarea materiilor prime sau fabricate. Se cer condiții de prudență pentru funcționare motorului. Iluminatul artificial se va face cu electricitate.

8. Aparatele, uneltele și vasele necesare vor fi în cea mai bună stare de funcționare și întrebuințate în cea mai bună stare de curățenie.

9. Pentru lucrători se va menava o sală care va servi exclusiv ca sală de mâncare. În această sală se va instala un spălător direct la conducta de apă, unde își vor spăla mâinile cu săpun după ce vor sta la masă. Se permite instalarea sufrageriei (camera pentru servitul mesei, n.ns.) în una din încăperile de la subsol.

10. În cuprinsul Fabricii (nu în locuință) se va amenaja o cameră cu dulapuri menite pentru hainele lucrătorilor și lucrătoarelor. Aceștia se vor îmbrăca aici cu halate albe de pânză și cu scufe de pânză albă pe cap și astfel vor intra în fabrică. Hainele acestea se vor ține în dulapuri și vor fi permanent curate.

14. Curtea se va pava cu pavaj regulat, uniform, după indicațiile Serviciului Tehnic al Primăriei.

Casa a fost proiectată în spiritul eclectismului francez, specific momentului „La Belle Epoque” (cca. 1878-1916 ) care a dat atâtea clădiri frumoase orașului. Elegantă, luminoasă, spațioasă, clădirea reflecta spiritul unei epoci în care elita orașului știa să locuiască comod și luxos, bucurându-se din plin de o viață bună și tihnită. Casa nu a rămas foarte mult timp în proprietatea familiei Zoller, fiind vândută în 1937. Imobilul a fost rechiziţionat de regimul comunist în 1848 şi transformată în sediu pentru Ministerul Muncii (Direcția forțelor de muncă) după 1949. Ulterior, casa pusă la dispoziţia chiriaşilor Primăriei, fiind împărţită în patru „apartamente”, locuite de familii diferite, care nu aveau posibilitatea materială de a le întreține corespunzător. Această destinație a făcut ca imobilul să nu mai poată fi tratat unitar în privința lucrărilor de consolidare și întreținere, ceea ce a dus la degradarea acestuia.

Prin anii 2010, clădirea a dobândit o destinație comercială, găzduind o mică afacere: „Venice Boutique”. Cu prilejul respectiv, monumentul a cunoscut o renovare, o intervenție asupra fațadelor, care a însemnat o modificare a decorațiunilor, după cum se poate constata prin simpla comparație cu planurile clădirii, existente în dosarul de la Arhivele Naționale Iași. Din fotografiile mai vechi se poate vedea că intrarea principală era străjuită de doi amorași ce cântau la mandolină și darabană. S-a renunțat la cei doi putti, în beneficiul eleganței și a bunului gust. Din aceeași perioadă datează și feroneria gardului realizată într-o manieră care îmbină tradiția secolului XIX cu o viziune modernă în privința designului.

Șansa clădirii a fost ca ea să fie descoperită și achiziționată de doamna avocat Gianina Vera Poroşnicu, care a dorit o restaurare profesionistă și o scoatere din anonimat a acestui monument de arhitectură. Orașul Iași are numeroase clădiri aflate pe Lista Monumentelor Istorice aflate în suferință, fiind pe locul al doilea, după capitala București, în această privință. Statul are o listă de priorități în privința salvării monumentelor, dar și resurse foarte limitate. Prioritate au monumentele din categoria „A”, adică cele considerate de importanță națională. Monumentele din categoria „B” rămân să aștepte un sprijin financiar de la Consiliile Județene sau de la Primării, pentru a spera la un viitor. Într-o societate lipsită de resurse, practic, acestea sunt sortite degradării și, în final, dispariției.

Dintre proprietarii cu posibilități materiale, cei mai mulți se orientează spre construirea de locuințe noi, rezistente și confortabile. Foarte rar se ivește câte un privat care să investească într-un monument istoric, pentru că asemenea lucrări înseamnă adesea cheltuieli de trei-patru ori mai mari decât edificarea unei construcții noi, proiectate după standardele secolului XXI. Sunt câteva exemple de descendenți ai vechii aristocrații care au investit în clădirile recuperate de la stat, care reprezentau moștenirea propriei familii. Dar acestea aveau o valoare afectivă și simbolică.

Frumoasa clădire din strada Elena Doamna nr. 35, edificiu cu personalitate arhitecturală și de dimensiunile potrivite, era ideală pentru un cabinet de avocatură, fiind ușor de identificat în peisajul urban al zonei. Investiția făcută în salvarea unui monument își întoarce cu dobândă avantajele către proprietarul care a avut o asemenea viziune.

Clădirea și-a recuperat memoria și prin preluarea numelui primului proprietar: „Casa Zoller”; anterior ea nu figura sub acest nume nici măcar în Lista Monumentelor Istorice. Se știu puține lucruri despre Joseph Zoller și făbricuța sa de bomboane, dar întreaga poveste conferă un farmec aparte locului. Cercetările făcute pentru redescoperirea istoriei casei au readus în atenție un personaj de mare anvergură, cu biografie spectaculoasă, despre care vom scrie mai jos: Marchizul de Belloy, locatar celebru al casei.

MARCHIZUL DE BELLOY ȘI CASA ZOLLER (1916-1918)

Marchizul De Belloy (1865- 1929), atașatul naval al Franței, făcea parte din garnitura de aristocrați veniți în misiune la București, odată cu contele de Saint Aulaire, noul ambasador, ce îl înlocuia pe Camille Blondel. Personajul întrunea finețea adevăratului aristocrat cu farmecul ofițerului de marină. Hubert de Belloy de Saint-Liénard era căsătorit, din 1902, cu Clara Elena Bibescu (1870-1945), devenită astfel marchiză de Belloy. În București, familia Belloy locuia într-o casă de pe strada Calea Victoriei, într-o veche casă a familiei Bibescu.

În timpul Refugiului de la Iași din Primul Război Mondial (1916-1918), Belloy a fost încartiruit în imobilul de pe strada Elena Doamna nr. 35 (Casa Zoller). Marchizul Belloy s-a numărat printre supraviețuitorii accidentului feroviar de la Ciurea (30 decembrie 1916), călătorind în același compartiment cu soția și fiica lui Claude Blondel, fostul consul al Franței în România. La data producerii sale, acest accident feroviar a fost considerat cel mai mare din lume, prin proporții și numărul de victime. la Iași, marchizul și marchiza de Belloy erau oaspeți obișnuiți în salonul patronat de Maruka Cantacuzino − viitoarea soție a muzicianului George Enescu − de pe strada Bunavestire (Casa Jora) și, apoi, din Copou (Casa Sadoveanu). Erau prezenți și alți distinși reprezentanți ai aristocrației franceze, aflați în misiune în România.

Ca membru al Legației Franței, Belloy a putut să rămână la Iași și după martie 1918, când, în urma semnării armistițiului de către România, Misiunea Militară Franceză a fost obligată să părăsească Moldova. Era însă un personaj incomod pentru Misiunea Germană de supraveghere, instalată la Iași; de aceea s-a încercat eliminarea sa. Contele de Saint Aularie, în Jurnal, scrie că la Iași, în 1918, nemții au pus o recompensă pe capul lui Belloy. „Drept mărturie am cele două gloanțe care au străpuns perna prietenului nostru, comandantul de Belloy, atașatul meu naval, al cărui cap fusese obiectul acestei favori și care a scăpat pentru că în seara aceea nu era în pat, ci la masă cu mine”. Regina Maria nota în Jurnalul ei, la 4/17 august 1917: La Iași a avut loc un atentat la viața lui Belloy. S-au tras trei focuri de revolver în patul lui, în toiul nopții. Din fericire, nu se culcase încă, fiindcă ajunsese acasă târziu”.

Marchiza de Belloy la Iași (1916-1918). Clara Elena Bibescu, marchiza de Belloy, era o doamnă puțin cam voluminoasă, după aprecierile reginei Maria. Soția marchizului de Belloy aceasta a condus, cu pricepere și devotament, Spitalul Brâncovenesc, instalat în clădirea Seminarului „Veniamin Costachi”, până în august 1917, secondată de fiica sa, Collete. În acel spital au fost îngrijiți și și-au găsit salvarea foarte mulţi răniți de pe front. În Franța se legase o prietenie între Collete și domnișoara Hennet de Goutel, o tânără care se remarcase în spațiul cultural francez prin scrierile sale. Prin această relație personală cu Elena și Colette Belloy, tânăra franțuzoaică a ținut să ajungă pe frontul românesc, în calitate de voluntar al Societății de Ajutorare a Răniților Militari (Société de Secours aux Blessés Militaires). Victimă a devotamentului său, aceasta a fost contaminată de tifos exantematic și a decedat la Villa „Greierul” de la Bucium, unde funcționa ul spital de boli contagioase. Hennet de Goutel a fost prima persoană căreia i-a fost acordat Ordinul „Crucea Regina Maria”.

Sub această identitate franțuzească poate fi regăsită o reprezentantă a unei ilustre familii aristocratice valahe. Soția Marchizului de Belloy era Elena, născută Bibescu. Ea moștenea, însă, o însemnată zestre genealogică și heraldică, prin faptul că tatăl său, beizadea Nicolae Bibescu, fiul domnitorului Gheorghe Bibescu, a fost înfiat de marele ban Grigore Brâncoveanu. Astfel, titlul princiar de Basarab-Brâncoveanu a revenit în această familie. Fiicele lui Nicolae Bibescu-Basarab-Brâncoveanu au realizat două alianțe matrimoniale cu reprezentanți ai unor familii nobiliare străine. Elena s-a căsătorit cu marchizul francez de Belloy, iar sora sa, Genevieva, s-a măritat cu contele polonez Leonard Starjenski, din herbul Lis.

Faptul că marchiza Elena de Belloy a coordonat Spitalul Brâncovenesc, aflat în refugiu la Iași, între anii 1916-1918, apare, astfel, într-o altă lumină. Doamna nu a primit această însărcinare imperativă în împrejurările de excepție ale războiului, ci o făcea în calitatea sa legitimă de patronaj asupra Așezămintelor Brâncovenești, ca descendentă a acestei familii, care a ctitorit așezământul. După cum se știe, Spitalul Brâncovenesc din București a fost întemeiat de Safta Brâncoveanu (1766-1857), soția marelui ban Grigore Brâncoveanu. Aceasta era moldoveancă la origini, tatăl său fiind vornicul Teodor Balș (1805-1857). Safta s-a călugărit, devenind schimonahia Elisabeta de la Mănăstirea Văratic. Prin înfierea beizadelei Nicolae Bibescu, fiica acestuia, Elena, a devenit nepoata Saftei Brâncoveanu și administrator de drept al Așezămintelor Brâncovenești.

După o scurtă căsătorie cu D. Cesianu, Elena Bibescu-Brâncoveanu s-a măritat cu marchizul Hubert de Belloy. Sigiliul personal al doamnei reunea stemele celor două familii: scuturi acolate, ilustrând alianța dintre familiile Belloy și Bibescu.

Primul scut, de tip francez vechi, conține armele marchizilor de Belloy: câmp fasciat în șapte piese, aur și roșu. Stema atât de simplă, alcătuită doar din piese heraldice de prim rang, arată o mare vechime a familiei Belloy, dar și un rang deosebit de înalt al acesteia în rândurile aristocrației franceze. Cea de-a doua stemă este a familiei Bibescu. Scut tăiat și despicat în talpă; în primul cartier se află acvila cruciată, ținând în gheare însemnele domnești, spada și buzduganul; al treilea cartier este tripartit în fascie, în culorile tricolorului românesc (roșu, aur, albastru); în a treia partițiune se află un șevron de aur, însoțit de o stea de argint, totul pe azur. Scuturile sunt timbrate de o coroană deschisă. În registrul inferior se află o eșarfă cu deviza familiei Belloy: „AMOR OPIT SUPERBITAM” (=„Dragostea învinge Trufia”). E un sigiliu heraldic realizat la Paris, fiind gravat de sculptorul francez Jules Moigniez (1835-1894), activ după 1855, care a lucrat pentru împăratul Napoleon III.

Împrejurările războiului și statutul de chiriaș în casa Zoller nu au permis, desigur, arborarea stemei familiei Belloy-Bibescu pe frontispiciul sau pe peretele clădirii. Dar, dacă ar fi avut o casă proprie în Iași, probabil că respectiva clădire ar fi fost împodobită cu blazonul familiei, în forma descrisă mai sus.