Clasa reînviată a Iaşului interbelic

Poate că iniţiativele particulare ale iubitorilor de istorie şi de frumos vor reuşi în timp să aducă la viaţă spiritul boieresc al locului sufocat azi de indigenţa valorică, de kitsch-ul, de mitocănia cu zorzoane şi prostul gust care îi animă pe mulţi dintre concetăţeni.

Cele cinci decenii de sistematizare comunistă au mutilat faţa centrală a Iaşului, fie cu monstruozităţile arhitectonice staliniste, dejiste sau ceauşiste, fie cu degradarea continuă a vechilor case boiereşti lăsate pradă instituţiilor indolente sau asistaţilor sociali. Lumea postcomunistă, dominată de consumism facil şi de meschinărie protestantă, a adus la suprafaţă o clasă de oameni care a început să câştige mulţi bani, licit sau ilicit, şi care a urmat ciclul inevitabil al investiţiilor imobiliare, semnul rapid şi identificabil al bunăstării, dar care doar în cazuri rarisime a putut face proba gustului şi a rafinamentului artistic.

Din nefericire, marea majoritate a noilor proprietari au continuat programul de urâţire a oraşului prin construcţia de hidoşenii arhitectonice, primitive şi nefuncţionale, cutii cu spaţii excesive şi fără cea mai mică urmă de bun-gust, făcute la întâmplare, după cum s-a potrivit "înţelegerea" cu factorii de decizie din serviciul de urbanism al primăriei, în lipsa unei viziuni arhitectonice unitare, pe termen lung, care să fie proiectată într-un Plan de Urbanism General făcut de profesionişti cu vocaţie, nu de firme de pripas ale foştilor ofiţeri de securitate, lipitori interesate de drenat banii publici. De aceea, Iaşul continuă să fie un trist exemplu de erori urbanistice majore (Palatul Telefoanelor, care a rupt axa Copou - Palat, turnurile din Piaţa Unirii care au obturat perspectiva, piaţa în pantă de la UMF, pietonalul care a sugrumat axa centrală de transport sau sfidătoarea construcţie a lui Relu Fenechiu din Palas care depăşeşte Palatul Culturii distrugând capul de perspectivă pe care această emblemă a oraşului o reprezenta pentru tot bulevardul ştefan cel Mare). Nu mai amintim în acest context de politica discutabilă din ultimele două decenii a comenzilor de monumente de for public sau de firme de mobilier urban, de copia penibilă a monumentului Olgăi Sturza, de Lăpuşneanu "în genunchi", de Ştefan cel Mare cocoţat ridicol pe un soclu prea înalt care face să fie vizibil, prin jocul perspectivei, doar un omuleţ minuscul, de Mihai Viteazul ieşind ca un lotru din boscheţi sau de caraghioasa calotă nespălată de decenii a acoperişului de la piaţa halei. Impostura artistică şi corupţia (lucrări date, fără concursuri publice cu jurii independente, doar aceloraşi artişti de casă, "atenţi" probabil cu comanditarul) au făcut ca peisajul urban ieşean să se degradeze din punct de vedere artistic în ciuda investiţiilor pragmatice în drumuri sau în diverse construcţii noi, redundante, precum Ateneul Tătăraşi. În afară de proiectul lui Felix Aftene "Capsula timpului" şi de monumentul deţinuţilor politici al lui Vasile Leondar, nu prea avem de lăudat mare lucru şi, aflu cu oroare, diverşi imbecili spălaţi pe creier vor să ne cadorisească cu bustul poetului de casă al dictatorului Ceauşescu, hahaleră netalentată, dar degrabă turnătoare de linguşeli la adresa puterii. Lipsa de cultură, de gust şi de educaţie pot, desigur, constitui o bază pe care poezia mediocră şi lozincardă a lui Adrian Păunescu să pară semidocţilor că ar avea vreo valoare, însă un personaj atât de detestabil moral, care nu a avut absolut nicio legătură cu Iaşul, nu are ce căuta în arealul public al oraşului, chiar dacă monumentul ca atare ar putea fi  reuşit din punct de vedere artistic.

Poate ar trebui, totuşi, reamintit că toate marile proiecte de restaurare artistică (Palatul Culturii, Teatrul Naţional, Muzeul Unirii şi eternul şantier de la Mitropolie) au fost făcute exclusiv de Ministerul Culturii, autorităţile locale reuşind, cu chiu cu vai, în aproape trei decenii, doar să refacă Casa Pogor şi să ia un proiect european pentru Golia (Consiliul Judeţean) şi Casa Burchi-Zmeu unde va fi deschis, cândva, un muzeu municipal (Primăria). Există, ştim, o deschidere a actualei echipe de la Palatul Roznovanu de a revitaliza cinematografele, Palatul Braunstein sau Baia Turcească (aceasta din urmă promisă pentru un Centru de Arte Contemporane de mai bine de două decenii), dar, deocamdată, monumentele Iaşului mucezesc sub cearşafuri care ţin loc de faţade într-un oraş care face din cultură unul din elementele esenţiale ale imaginii sale.

În acest context, apar totuşi şi lucruri bune. Nu voi aminti aici controversatul proiect Palas care, una peste alta, este astăzi un centru de interes de neocolit al oraşului, ci aş vrea să semnalez câteva semne îmbucurătoare privitoare la readucerea la viaţă a unor clădiri vechi, emblematice pentru vremea lor, de către proprietari privaţi inteligenţi, care au avut atât mijloacele materiale, cât, mai ales, inteligenţa de a pune la lucru informaţiile istorice împreună cu specialişti şi artişti de primă mână. Din fericire, încep să apară în ultimii ani tot mai mulţi antreprenori de calitate care fac din restaurarea vechilor case interbelice sau de început de secol XX, cu materiale moderne şi cu respectarea planurilor iniţiale, un crez investiţional.

De exemplu, pe strada Elena Doamna, la nr. 39 este un imobil clasat pe lista monumentelor istorice, reprezentativ pentru stilul arhitectonic fin-de-siècle, care se afla în urmă cu câţiva ani într-o stare deplorabilă din cauza chiriaşilor sociali care fuseseră adăpostiţi de-a lungul vremii în acea zonă. Cumpărată de o avocată de succes a baroului ieşean, clădirea a fost salvată şi, graţie unui proiect de restaurare temeinică şi de amenajare interioară de primă clasă realizat de o tânără echipă de arhitecţi, este astăzi un exemplu de reinserţie în peisajul urban al unui monument care stătea să se prăbuşească. E vorba de ceea ce în limbajul specialiştilor se numeşte un exemplu de bună practică.

Iar dacă vorbim de un exemplu de succes, aş aminti, pedagogic, etapele parcurse în acest proiect de restaurare. Noua proprietară a ales, la recomandarea experţilor de la Direcţia de Cultură şi de la Arhive, o echipă de arhitecţi tineri, deja rodaţi în astfel de proiecte, specialişti în restaurare şi în amenajare interioară de case boiereşti (Ramona & Ionuţ Biciuşcă ­­- cei care au realizat şi Muzeul Universităţii); aceştia au studiat la Arhivele Naţionale din Iaşi, dosarul de imobil 421/ 35 al Primăriei Comunei Jassy pe anul 1900, corespunzător Străzii Albe nr. 35, din despărţământul IV al oraşului, devenită apoi strada Elena Doamna nr. 35 şi azi, 39. Dincolo de corespondenţa administrativă şi de detaliile tehnice conţinute în dosar, echipa a putut consulta şi copia planurilor de arhitectură, a faţadelor, planurile orizontale ale parterului şi subsolului, detaliile de arhitectură şi toate elementele necesare restaurării imobilului construit în 1905 şi definitivat în 1912, care a aparţinut domnului Joseph Zoller, unde pe lângă casa propriu-zisă, au mai fost atenasele şi o fabrică de bomboane, astăzi o extensie a clădirii ocupată de foştii chiriaşi, care au cumpărat-o avantajos, la mijlocul anilor ’90. Apoi, pe baza documentelor de arhivă şi a planurilor iniţiale a fost redactat un proiect de restaurare care a trecut, cu sugestii şi observaţii ale experţilor, prin Comisia Zonală a Monumentelor Istorice organizată de Direcţia pentru Cultură a judeţului Iaşi, cea care a şi dat avizul final. Spre deosebire de o casă banală, restaurarea unui imobil de patrimoniu este o operaţiune migăloasă, unde trebuie expertiză, meşteri calificaţi, cu experienţă şi materiale de primă mână. Consolidarea şi apoi refacerea artistică a detaliilor de faţadă au fost un proces minuţios şi costisitor pe care nu oricine este dispus să şi-l asume. Dacă amenajările interioare sunt la latitudinea proprietarului, în funcţie de buget şi de gradul de educaţie estetică, partea exterioară a clădirii este un bun al comunităţii şi refacerea ei artistică este un câştig pentru oraş. De aceea, doamna avocat merită toate laudele, mai ales că finanţează acum şi un studiu istoric aplicat asupra întregii străzi şi că va deschide, în parteneriat cu Primăria Municipiului, un Info-chioşc care să fie integrat reţelei de informaţii turistice şi istorice despre Iaşi. Când staţi în staţia de autobuz de pe Elena Doamna, nu ezitaţi să admiraţi casa de peste drum, proaspăt restaurată!

Poate că iniţiativele particulare ale iubitorilor de istorie şi de frumos vor reuşi în timp să aducă la viaţă spiritul boieresc al locului sufocat azi de indigenţa valorică, de kitsch-ul, de mitocănia cu zorzoane şi prostul gust care îi animă pe mulţi dintre concetăţeni. Reuşita amintită aici s-a datorat, dincolo desigur de resursele materiale pe care le-a mobilizat noua proprietară, punerii în practică a unei viziuni despre frumosul arhitectural şi despre integrarea lui responsabilă în viaţa comunităţii pentru care doamna avocat Gianina Poroşnicu merită toate felicitările. Poate îi pune pe gânduri şi pe alţii...

Articol scris de Florin Cîntic - istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor